„Ea a făcut un lucru frumos faţă de mine.” (Marcu 14:6)

Dacă dragostea omenească nu-l împinge pe un om dincolo de sine însuşi, ea nu este dragoste. Dacă dragostea e întotdeauna discretă, întotdeauna chibzuită, întotdeauna practică şi calculată, niciodată dusă dincolo de sine, atunci ea nu este dragoste. Ea poate fi o afecţiune, un sentiment cald, dar nu are în ea adevărata natură a dragostei. Ai fost vreodată mânat să faci ceva pentru Dumnezeu, nu pentru că era de datoria ta, nici pentru că era ceva folositor, nici pentru vreun alt motiv, ci numai pentru faptul că-L iubeşti? Ai înţeles vreodată că-I poţi aduce lui Dumnezeu lucruri care sunt valoroase pentru El sau visezi la măreţia Răscumpărării Sale, în timp ce există o serie de lucruri pe care le-ai putea face? Nu lucruri care ar putea fi considerate di­vine, colosale sau uimitoare, ci lucruri obişnuite, simple lucruri omeneşti care-I vor arăta lui Dumnezeu că eşti dedicat în întregime Lui. Ai mişcat tu vreodată inima Domnului Isus aşa cum a făcut-o Maria din Betania? Sunt momente când se pare că Dumnezeu priveşte să vadă dacă-I vom arăta dovezi de abandonare în braţele Sale pentru a-I arăta astfel dragostea noastră sinceră. Abandonarea în braţele lui Dumnezeu are valoare mai mare decât sfinţenia personală. Sfinţenia personală ne face să ne aţintim privirea la propria noastră curăţie; suntem foarte preocupaţi de modul în care umblăm, vorbim şi arătăm, de teamă să nu-L supărăm pe El. Dar dragostea perfectă alungă toate acestea o dată ce ne-am abandonat în mâna lui Dumnezeu. Trebuie să renunţăm la această idee: „Sunt eu de vreun folos?” şi să acceptăm adevărul că nu suntem. Nu se pune niciodată întrebarea dacă suntem folositori, ci dacă avem valoare pentru Dumnezeu însuşi. Când ne lăsăm cu totul în mâna lui Dumnezeu, El lucrează prin noi tot timpul.

Oswald Chambers – Totul pentru gloria Lui