„Și voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!”, adică „Tată!” (Romani‬ ‭8:15‬) Un șef de trib amerindian s-a dus la Washington DC pentru a-și reprezenta tribul în fața președintelui. Toată lumea se aștepta să se ploconească înaintea marelui tată alb, însă el a intrat și a stat drept, și-a scoa pieptul înainte, și-a încrucișat brațele la piept și a zis: “Tu ești om și eu sunt om.” Aș fi fost mândru de indianul acela. Nu avea de gând să le permită să-l privească de sus chiar dacă el era șeful unui trib de câteva sute, iar președintele era șef peste milioane. Dacă Dumnezeu ar fi doar un Dumnezeu mare și măreț, eu aș avea o măreție, iar el o altă măreție. Măreția Sa ar fi mai mare decât a mea, dar eu aș spune: “Nu sunt așa de mare ca Tine, dar sunt pe drum.” Dumnezeul nostru este infinit, așa că eu nu am nicio măreție separat de El. Măreția, care este infinită, lasă loc pentru toate lucrurile finite. Întrucât El este infinit, El lasă loc pentru toate lucrurile, iar noi ar trebui să fim zdrobiți de măreția fără infinitate. La fel cum un băiețel e curajos când tăticul lui e prim preajmă, și noi putem fi copii curajoși ai lui Dumnezeu pentru că El este peste tot în preajma noastră. Ava, Tată, mă odihnesc în harul Tău azi. Ceea ce nu pot pricepe despre Tine iau prin credință și îmi ridic inima în laudă nespusă. Amin și amin!

A. W. Tozer – Umblarea mea zilnică