„Ale Tale sunt, Doamne, mărirea, puterea și măreţia, veșnicia și slava, căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău! A Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!” (‭‭1 Cronici‬ ‭29:11‬)

De multe ori îi aud pe oameni, mai cu seamă predicatori, spunând: “Fraților, avem un Dumnezeu mare.” Poate că sunt bine intenționați, dar nu-mi place acea expresie, deoarece nu cred că ar trebui să-L tragem în jos pe Dumnezeu, ca și cum am vinde mărfuri peste tejghea. Cred că Dumnezeu este prea sfânt, prea infinit, prea sus, prea minunat, prea slăvit pentru ca noi să gândim despre El așa.
Dacă Dumnezeu ar fi doar un Dumnezeu mare, ar fi așa de mare încât ne-ar speria; însă ar fi prea mic să ne închinăm Lui. Nu m-aș putea închina unui Dumnezeu care e doar puțin mai mare decât omul. Dumnezeu nu poate fi comparat cu omul în nici o privință. Dacă Dumnezeu ar fi doar mare, ar putea să apară cineva care e mai mare decât Dumnezeu. A folosi cuvântul “mare” înseamnă că a fost măsurat. Și, vai, fraților! Dumnezeu nu poate fi măsurat.
Frederick William Faber a scris un imn despre infinitatea lui Dumnezeu. Puține biserici îl cântă, însă Faber l-a scos din sufletul lui, iar eu îl citesc și sunt binecuvântat de el.
“O măreție negrăită și grozavă!
Dacă ai fi fost mai puțin măreț decât ești,
Ai fi fost, o, Doamne, prea mare pentru ca noi să credem,
Prea mic pentru a noastră inimă.”
(Frederick William Faber 1814-1863)

Dumnezeule din cer, ce mult mă gândesc la Tine, însă greșeala mea este că încerc să Te aduc la nivelul meu. În loc de asta, ridică-mă Tu la nivelul Tău înalt și sfânt. În numele lui Isus mă rog. Amin.

A. W. Tozer – Umblarea mea zilnică