N-am ştiut nimic despre el înainte de revoluţie. Probabil din cauză că avea acelaşi prenume cu „împuşcatul”, iar apelativul de „moş” nu convenea bâlbâitului din Scorniceşti.
Nici tata nu s-a căznit să-mi facă lipeala cu el. Tata n-avea timp de fleacuri.
De aceea n-am înţeles de ce într-o seară, venind de la o evanghelizare, m-am împiedicat în prag de bocancii copiilor şi nu mi-am pus nici o întrebare de ce i-au lăsat afară. Dimineaţa copiii s-au trezit înaintea mea. Nu şi-au mai găsit nici măcar pantofii, pentru că bernardul nostru, Barry, îi cărase în cuşcă. Au venit la mine cu buza umflată şi cu ochii-n soarele de iarnă.
Am vrut să fiu fariseu şi să le explic faptul că noi suntem împotriva tradiţiilor, să fie atenţi că diavolul nu doarme şi el foloseşte ba o zi, ba alta, ba un sfânt, ba un Valentine’s Day. N-am avut cui ţine o predică motivatoare pentru că plecaseră să-şi recupereze bocancii.
Adevărul e că Moş Nicolae ar trebui să fie sfântul naţional al românilor. El are de-a face cu noi mai mult decât Sfântul Andrei care ne-a adus credinţa, decât Sfântul Ştefan cel Mare, cel „ degrab vărsătoriu de sânge nevinovat ” şi alţii.
Sunt vreo douăzeci şi trei de milioane de români lăsaţi zilnic cu buza umflată. De parlamentari, poştaşi, patroni, copii, părinţi, soţ, soţie, profesori, medici…
Viaţa acestor amărâţi risipiţi prin România, Spania, America, Aiurea şi Canada e un bocanc gol, lustruit, scos pe pragul destinului, aşteptând în noaptea lungă UMPLEREA.
Moş Nicolae e tot ce nu e Dumnezeu şi-n care noi ne punem încrederea. E goana după vânt, e agăţarea disperată de orice ni se pare un reazem, o ancoră.
E aşteptarea cu mâinile-n sân să ni se întâmple ceva ce să ne schimbe viaţa.
De fapt refuzul de a te încrede în Dumnezeu are ca alternativă buzele umflate.

Vladimir Pustan