“Andreea este o fetiță timidă, foarte timidă, din clasa IX-a. Înainte cu două minute de pauză am văzut-o băgând mâna în rucsăcel, și pe furiș a pasat un maldăr argintiu colegei din spate. “Ce-ai făcut?”. Fata se uită rușinoasă și roșește. “I-ai dat un sendviș!”. “Da”, îmi răspunde cu sfială. “Dumnezeu să te răsplătească!”, i-am spus, și am privit pe fereastră deoarece mi-a umezit ochii. Andreea este o fată săracă. Are cinci frați și venituri modeste. Prin frigider le fluieră vãntul probabil, dar în înimă îi fluieră dumnezeirea.
Le-am spus copiilor că atunci când eram în liceu, Liviu, un coleg al meu cu ochelari groși, bolnav de inimă și cam gârbovit, din familie de muncitori în rafinărie, dar “băiet” de oraș, venea zilnic la liceu cu două sendvișuri. Aproape zilnic eu îi furam unul. Îl mințeam ca îl caută o profă, o fată frumoasă, un coleg, cineva… Și el, ieșea pe hol, iar eu îi cotrobăiam prin servietă! (Nu pentru ca eram șmecher, și nici gurmand. Ci pentru că nu aveam pachețel pus de acasă). Când uitam să îl păcălesc și apoi să îi fur din mâncare (niciodată nu i le luam pe amândouă), pe la prânz venea la banca mea: “Nicule, nu vrei un sendviș?”. (M-a șocat când într-o zi, la ani buni după liceu, mi-a spus că mama lui știa că îi fur câte un sendviș dar a continuat să îi pună mai departe câte două pachete. “Poate îi e foame mamă…”)
Le-am mai spus copiilor că într-o mănăstire unde era și o școală, un călugăr a vazut că, în pauza mare, un copil aleargă direct în biserică, la capelă, în timp ce toți se zbenguiau sau mâncau ce aveau prin trâiști, de acasă. “Ce spiritual!”, murmura călugărul. Urmărindu-l mai multe zile, odată a îndrăznit să intre după pici în altar. Copilul stătea într-o strană chiar sub crucea lui Isus Răstignit, și mânca un sendviș. ” De ce mănânci aici?”. “Pentru că Isus nu-mi cere din sendviș niciodată!”.
Am trăit în timpul facultății un eveniment neplăcut. Un coleg, fiu de profesor universitar în Germania, avea 4 sendvișuri și i-am cerut unul. Nu doar că m-a refuzat, dar m-a înjosit. Și pe mine, și pe părinții mei cu pensii modeste. “Ce, ai tăi nu sunt în stare să-ți dea mâncare la tine?”… Din ziua aceea toți colegii mei l-au marginalizat. Și la examene… le-a picat cam jumătate!
Într-o zi, venind de la o Evanghelizare mi-am cumpărat un sendviș și-un kefir. Când am ajuns în parcare m-a întâmpinat un bătrânel. “Nu îmi dați 10 bani? Să strâng pentru o pâine?”. Era ora 16. El nu mâncase nimic. Eu la fel. I-am dat sendvișul și kefirul. A început să plângă. “Dumnezeu m-a hrănit si azi! Să îți dea sănătate taică”, a murmurat împlinit! Aș fi putut să mă întorc. Să-mi cumpăr încă zece. Dar am urcat în mașină sătul! Urarea moșului mi-a ținut până acasă. 250 de km.
Cât costă un sendviș?”, am întrebat retoric copiii. “4 lei dom’ profesor”, a strigat o tipă, sigură pe ea. “Nu, un sendviș costă o prietenie! O poți câștiga sau o poți pierde!”.
Dacă oferim un sendviș unui sărman poate nu-l satură, dar îi arată dragoste. Odată, un elev mi-a scris pe test la dirigenție: “dragostea este atunci când pui zilnic ciocolata în ghiozdan cu toate că ști că de fiecare dată cineva ți-o fură!”. Să faci ca Liviu… Ori ca Isus. Iubește chiar dacă știe că va fi urât!
Tu, de când nu ai mai oferit un sendviș? Sau încă îl mănânci pe ascuns?”
Nicolae Geantă